Drumul spre iad e pavat cu bune intenții

În literatura universală, Don Quijote reprezintă nebunia exemplară a unei spiritualități „speciale”. El întruchipează activismul cavaleresc, de luptă pe cal și înarmat, încrezător în veșnicia și dreapta credință a luptei sale. Bătăliile sale cele mai importante sunt duse însă în interior. În materialul de mai jos, vă vom prezenta povestea unui Don Quijote modern, fără cal și fără arme, dar călăuzit de aceleași idealuri.

Nu-i amintire care să nu se şteargă cu timpul, nici durere pe care să nu o mistuie vremea (Cervantes)

15 august 2007

E SântăMăria, la țară sfârâie grătarele, dar la sediul dezvoltatorului imobiliar Impact, știți voi, clădirea aia din Pipera devenită stație de maxi-taxi, se constituie un grup de lucru pentru o evaluare de mediu. Subiectul evaluării, un Plan Urbanistic Zonal.

Evaluarea fusese cerută cu două săptămâni mai devreme, așa că oamenii dezvoltatorului s-au pregătit cum au putut ei mai bine și s-au prezentat la examen. Alături de ei, trei reprezentanți ai unui consultant de mediu de renume mondial, după cum informează procesele-verbale ale vremii.

Din partea autorităților se așează la masă angajați ai Agenției de Protecția Mediului București, Apele Române Ilfov-București, Primăriei Municipiului București, Direcției Silvice și Ocolului Silvic București, ITRSV București (garda forestieră în limbaj de braconier), Ministerului Dezvoltării, Electrica SA și, retras timid într-un colț al mesei, unicul reprezentant al societății civile, președintele Fundației Eco-Civica.

Se iau la puricat rând pe rând toate aspectele ce țin de ridicarea în apropierea Pădurii Băneasa a unui ansamblu rezidențial cu tot ce presupune el: locuințe, spații comerciale, școală, parcuri, biserică, terenuri de sport, spații verzi, etc. Este evident că dezvoltarea unui asemenea proiect trebuie să țină seama de protejarea împrejurimilor (mediu, protecție la incendiu) curățenie și nu în ultimul rând, accesul în zonă.

Ca în orice grup de lucru, se pun întrebări, se solicită informații și se cer modificări. Oamenii Impact și de la consultantul de mediu răspund punct cu punct și acolo unde nu se ajunge la consens se notează pentru următorul grup de lucru.

Din când în când, reprezentantul Eco-Civica își face simțită prezența cu observații de finețe: „să nu se aglomereze zona”. Timpul se scurge și cursivitatea dialogului este iar întreruptă de vajnicul oengist care vrea să știe care este fauna din zonă. Cum răspunsul gărzii forestiere nu îl satisface, ține o mică lecție despre cum se pot identifica speciile ce își au habitatul într-un areal oarecare. Nimeni nu pare receptiv la lecția primită, așa că apărătorul mediului mai face o ultimă încercare: întreabă cum se va rezolva problema antenelor de telefonie mobilă. Ineditul întrebării nu îi lasă indiferenți pe cei prezenți, i se promite că va avea un răspuns la următoarea întâlnire.

Se stabilește data următoarei întâlniri, se semnează procesul verbal, se strâng mâini, se schimbă numere de telefon și se pleacă cu voioșie spre grătarele sfârâinde.

19 septembrie 2007

Grupul de lucru e înapoi pe baricade. Oameni de la Impact, AMEC, ANIF, PMB, Distrigaz, Apele Române, ARPM, ITRSV se revăd pentru evaluarea modificărilor aduse în celebrul de acum PUZ. Reprezentantul Eco-Civica, deși așteptat de toți, lipsește. Din nou întrebări, răspunsuri, soluții, propuneri, tot tacâmul.

19 decembrie 2007

O mână de oameni de la Primărie, Agenția de Protecția Mediului, Impact și AMEC constată la 90 de minute de la începerea ședinței că „se poate considera că nu există public interesat de PUZ-ul Aleea Teișani-Pădurea Pustnicu-Pădurea Băneasa” din banalul motiv că nimeni din partea publicului nu este prezent la întâlnire.

Lunile trec și, pe rând, celebrul nostru PUZ primește avizele de mediu, autorizațiile de construcție și toate celelalte hârtii atât de necesare executării lui. Ușor ușor, oamenii se mută în PUZ-ul care de acum are un nume, Greenfield Residence. Drumul spre cartier pare perfect pentru zona aleasă. Treci ușor pe lângă Grădina Zoologică și apoi mai ai vreun kilometru până acasă prin pădure. Da, ați citit bine, prin pădure. E un drum bătătorit și asfaltat mai mult de jumătate de mai bine de 30 de ani, de prin ’79. Oamenii se duc și vin pe acest drum cu viteză redusă, atât cât le permit suspensiile.

În 2013 Impact își schimbă proprietarii, dar Greenfieldul nostru își continuă dezvoltarea. Alți și alți oameni se mută cu copil, cățel, purcel în marginea pădurii și cartierul devine ușor ușor un orășel. Își conduc în continuare mașinile liniștiți cu 5 km/h pe drumul din pădure și nimic nu pare să-i tulbure.

Dar brusc, într-o dimineață de februarie a lui 2017 cei câțiva oameni ai muncii porniți decis spre oraș, se lovesc de o barieră apărută peste noapte la intrarea pe drumul din pădure.

Și de aici începe balamucul. Cine a închis drumul, de ce, la recomandarea cui? Răspunsul vine repede, Fundația Eco-Civica obținuse în instanță blocarea accesului în pădure și cinci mii de suflete trebuia de acum încolo să se înghesuie pe singura cale de acces încă validă și să ocolească vreo 10 km în drum spre București. Aceeași fundație care în 2007 nu a catadicsit să participe decât la o singură întâlnire și atunci a fost preocupată de antene de mobil, cafele și ținea lecții de identificat fauna unui areal oarecare.

Darul vorbirii curate, nefalsificate, elegante şi limpezi îl au doar curtenii discreţi (Cervantes)

Ce l-o fi mânat la luptă pe aprigul său vicepreședinte Dan Trifu încă nu știm. Știm că atunci când a avut ocazia să vorbească, nu l-a prea interesat. O fi bântuit de plăcerea sadică de a batjocori niște oameni deja stabiliți la casele lor? Ar vrea oare, mânat de răzbunarea proletară a omului muncii silit să stea la bloc printre betoane, să vadă noua burghezie, „privilegiații” cum plastic i-a botezat, irosindu-și nervii printre claxoane și viteze de deplasare de 5 m/h? Sau pur și simplu calvarul lichenilor și târâtoarelor pădurii Băneasa l-a marcat atât de tare, încât e gata să sacrifice bun simț, rațiune și dialog?

Domnul Trifu apare la televizor, în ziare, cum vede un reportofon sau o cameră de luat vederi e acolo, în prim plan, biciuind cu vervă acidă orice inițiativă de schimbare a status quo-ului vreunei zone din draga noastră Capitală. O succintă verificare relevă un fapt cel puțin curios. Oriunde apare un panou ce anunță demararea unor lucrări, apare și fundația Eco-Civica, precum un supererou providențial. Întocmai ca fetița care l-a luat pe NU în brațe, se agită, face larmă, contestă, se dă cu capul de pereții instituțiilor abilitate și instanțelor, uitând un singur lucru. Să vină cu soluții. Bagă incoerent în aceeași oală autorități, firme private și oameni simpli, toți dușmani fioroși ai mediului și distrugători de frumos.

Refuză dialogul, nu e de acord cu nici o soluție propusă, e imun la orice argument. Dacă reprezentantul Eco-Civica ar fi avut puțin timp liber să participe măcar la încă o ședință a grupului de lucru mai sus amintit, ar fi aflat cu surpriză un lucru inedit. Primăria Municipiului București intenționa, acum mai bine de 10 ani, să facă o străpungere a centurii Bucureștiului, plecând din Barbu Văcărescu și traversând pădurea, pe șase benzi de circulație, câte trei pe fiecare sens. Dan Trifu ar fi aflat dacă își dădea un minim interes și că acest lucru nu s-a mai întâmplat în mare parte și datorită raportului de mediu întocmit pentru de acum celebrul PUZ, care specifica clar că un drum cu două benzi este mai mult decât suficient pentru nevoile zonei.

Dacă s-ar fi deplasat măcar o dată în zonă, activiștii noștri de mediu ar fi descoperit că în apropierea Grădinii Zoologice există un minicartier la care accesul se face tot prin pădure, dar porțiunea aia de drum nu e periculoasă pentru mediu probabil. Dar la fel de probabil este ca hărțile pe care salvează mediul membrii Eco-Civica să nu fie încă actualizate și ei să vadă în ele doar Codrii Vlăsiei, crezând că odinioară, prin ei se plimbau lei, tigri bengalezi sau pantere venite în zbor de pe alte continente.

Încearcă să descoperi adevărul ascuns, atât după făgăduinţele şi darurile bogatului, cât şi după vaietele şi rugăminţile săracului (Cervantes)

Fundația Eco-Civica are și aliați de nădejde în războiul său mesianic cu privilegiații dezvoltării capitaliste. ONG-ul aproape primăriței de sector, ajuns partid politic, îl însoțește la aproape fiecare pas, purtând portavocea eliberării naturii de sub picioarele cotropitoare ale invadatorului uman. Doamna Armand, Clotilde pe numele mic, are și ea o părere despre problema „drumului din pădure”: „trebuie găsite soluții pe termen scurt, mediu și lung”. Probabil ideile îi vin din vremurile când colabora cu turcii la (ne)construcția autostrăzii Transilvania. Și poate faptul că la câțiva kilometri mai la vale, lângă aceeași centură ocolitoare, niște turci dezvoltă și ei un ansamblu rezidențial la fel de semeț și mult mai iubitor de natură e doar o coincidență bizară. Doar că, acel cartier nu se află lângă o pădure care nu este tăiată cu tot cu animale, ci lângă un lac unde sunt deversate ape menajere.

Pe Clotilde Armand a descris-o cel mai bine Mircea Cărtărescu, de altfel locuitor al cartierului din pădure: „Cui nu-i pasă de oameni nu are ce căuta în politică. Ați fost votată de oamenii din Greenfield, cei pe care acum îi trădați și-i înfundați în disperare. Asta trebuie să așteptăm de la USR? Pentru asta v-am votat? Asta ați face întregii țări dacă ați avea puterea?”

Concluziile?! Una ar fi cea a vicepreședintelui PNL, Cristian Bușoi: „Dacă PSD a sacrificat pădurea, zicând că ajută oamenii, USR a sacrificat oamenii, zicând că ajută pădurea.” Pe restul, vă lăsăm să le trageți voi.

You can leave a response, or trackback from your own site.

Leave a Reply